20 și accidental babies.

Recunosc faptul că m-a prins o stare depresivă,una care aduce a neantizare,deci cea mai gravă formă a sa.Motivele pot fi diverse.Am 20 de ani.Iar momentul final al dispariției lui a sosit.Nu știu care primează.poate sunt într-o relaționare agresiv de puternică sau poate practică o formă de mutual independence.
Nu am perceput crizele vârstei.Și totuși 20+10=30.Eu și timpul nu mai suntem prieteni încă din liceu.Când el s-a gândit că ar fi indicat să facă o trecere bruscă 17-18-19,iar în ultimul an "cooperarea" noastră a fost una și mai aiuristică:eu l-am ignorat,el a alergat ca nebunul exercitându-și cu grație autonomia.Ne mai întâlnim din când în când,în zile calde de mai,stăm la o cafea,îmi zice sec la mulți ani,îi mulțumesc formal.Nu știu de ce nu putem avea o discuție serioasă,I-aș spune delicat:dragul meu,mai oprește-te din alergat.You look exhausted.Mă tem că mi-ar răspunde:draga mia,eu doar mă plimb.Cea care se grăbește să prindă mereu tramvaiul ești tu.
Așa că mai bine nu întreb.