E rândul ei să scrie..

Mi-am ridicat privirea dintre cărți,concepția dreptului natural,șervețele suferinde de febră și i-am văzut.Erau la două mese de mine,în sala de lectură a facultății de drept,sală prea liniștită pentru câte clocotiri sociale ascunde domeniul.El-blond,cu tricou verde.Ea-brunetă,cu cercei mari și negri.zâmbind împreună,mâncând eugenii împreună.De cât drag ai nevoie pentru a te uita cu drag la cineva?Mi-am adus aminte de o altă scenă de dimineață.123.Ea-40 și ceva de ani,frumoasă din punctul meu de vedere.El-50,plăcut.Ea îl zărește,fața i se luminează și se apropie ca o adolescentă de el.Încep să discute despre vreme,servicii,necesități,câinii comunitari ai capitalei.
Mă învârt în jurul iubirii,deși sunt sceptică.De fapt acesta este și singurul motiv pentru care scriu aici: bunul meu amic Andrei mi- a promis că mă va iubi mai mult dacă îmi voi exterioriza trăirile de tot felul.Sunt sceptică și la adresa acestui fenomen: scrisul are funcție terapeutică pentru mine doar dacă implică stilou,coală de hârtie,mâini care simt cuvintele.De altfel nu-mi pot asuma responsabilitatea pentru crearea unei pagini persoanale care înseamnă descrieri,fraze de început,de încheiere,constanță.Lipsa constanței mă urmărește încă de pe vremea lui.Așa cum premierul contrasemnează decretele președintelui așa și Andrei va deveni prim-ministru din când în când.
Revenind la imaginea din 123.Eram sceptică și la adresa iubirii mature.O veche temere a mea.Există o primă poveste dupa care urmează următoarele dupa primele,adevăratele,marile povești,dar toate copii mai fidele sau mai puțin fidele ale primeia,iar de la 50 încolo nici xeroxatul nu-și mai găsește rostul.Azi mi s-a oferit o altă perspectivă.nu știu cum funcționează iubirile mature.Înclin să cred că presupun mai puțină competiție și mai multă toleranță în ciocnirile tectonice dintre sentimente.Sau poate e invers.Oricum entuziasmul nu e exclus.Cei doi tineri din fața mea care mănâncă eugenii reprezintă doar un moment.interșanjabil cu momentul 123.
Peste toate acestea persistă un miros vicios de liliac.În București miroase a metrou și a mare.Marea lui Chirilă.Eu nu simt nimic.de la răceală.de la liliac,liliac,liliac.
E ziua lui Giorgio azi.Face azi 17. 17 infinit.
Clar,scrisul pe hârtie e altfel.Cum poți reproduce o tăietură,o neîncredere,un moment de șovăială?Încercăm.
P.S: Dragă Andrei,două lucruri ţin să precizez.Am cunoscut azi o fată din Bălţi.Doamne,ce ochi verzi!Poate nu-mi va fi aşa rău acolo.2.Îmi spui de cel puţin 6 luni să scriu pentru a-i pomeni numele de mai puţin de 5000 de ori pe zi.Dacă nu reuşesc îmi fac propria Constituţie unde preşedintele poate revoca premierul.Am zis!